Cerealele plutesc în jos, pe Mississippi

Înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, cerealele din Statele Unite erau transportate spre est, către cealaltă parte a ţării, din Vestul Mijlociu până în nord-est, prin Buffalo, New York, şi pe Canalul Erie. Proiectele de construcţii civile lansate în timpul Marii Depresiuni au ajutat la deschiderea unei noi rute, din nord spre sud, îmbunătăţind transportul pe fluviul Mississippi şi pe afluenţii acestuia. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, exporturile de cereale au crescut semnificativ, odată cu creşterea productivităţii fermelor din SUA şi cu transformarea Vestului Mijlociu într-o sursă globală de cereale. Până în anii 1950, transporturile de cereale se deplasau pe întreaga lungime a fluviului Mississippi, către Golful Mexic. Cargill a devenit o parte importantă a fluxului de mărfuri dinspre nord spre sud plasându-se strategic în lungul râurilor americane.

Terminalul Cargill din extrema sudică a fluviului Mississippi era situat în Memphis, Tennessee, dar, înainte ca firma să se poată extinde şi mai mult spre sud, avea nevoie să investească în unităţile sale din partea de sus a fluviului. Cargill a dragat un canal către noua sa unitate de lângă Minneapolis, numindu-l Portul Cargill. Acesta a deschis râul Minnesota pentru navigaţia comercială, permiţând Portului Cargill să devină cel mai important terminal din Minnesota al companiei.

La începutul anilor 1940, următorul pas pe care l-a făcut Cargill către deschiderea căilor navigabile a fost construirea unui număr de terminale în lungul râului Illinois. Terminalele nu erau silozuri masive, ci structuri cu capacităţi modeste, construite să transfere rapid cerealele din camioane pe barje. Aceste unităţi transferau cerealele, porumbul şi boabele de soia din Illinois către nord, spre Chicago şi Marile Lacuri şi către sud, spre St. Louis, Missouri, în lungul fluviului Mississippi.

În 1955, Cargill a pus bazele unui terminal cu capacitate mare, în valoare de 2,5 milioane de USD în Baton Rouge, Louisiana, lângă gura de vărsare a fluviului Mississippi în Golful Mexic. Compania a conceput unitatea astfel încât să gestioneze 18 milioane de busheli pe an. În numai trei ani, volumul gestionat de terminal se triplase şi, până în 1959, acesta era considerat cea mai mare unitate de export de cereale de pe coasta Golfului din SUA. Până în anii 1970, capacitatea terminalului crescuse până la 200 de milioane de busheli anual, depăşind cu mult capacităţile marilor silozuri Cargill care deserveau regiunea Marilor Lacuri.

Cargill nu doar că se extinsese odată cu fluxul de cereale pe fluviul Mississippi, ci investise în toate aspectele legate de transportul cerealelor în lungul fluviului, inclusiv producţia de barje, care permiteau cerealelor să ajungă mai rapid şi mai eficient pe pieţele globale. În prezent, modelele de transport continuă să evolueze, odată cu abordarea companiei Cargill faţă de deschiderea accesului pe cele mai bune pieţe de mărfuri pentru comercianţi şi cumpărători.