O nouă clasă de silozuri de cereale

Spre sfârşitul anului 1967, când Cargill a deschis un nou siloz de cereale în Houston, Texas, unitatea era mai degrabă remarcabilă pentru lucrurile pe care nu le putea face. Spre deosebire de silozurile existente, acesta nu putea încărca cereale în camioane şi nici nu putea profita de capacitatea proprie de stocare de trei milioane de busheli pentru a umple un vagon de cale ferată. Terminalul era construit special pentru exportul cerealelor în afara Statelor Unite. Era primul dintr-o nouă clasă de silozuri Cargill care foloseau comenzi automatizate pentru a goli rapid camioanele şi vagoanele de cale ferată şi pentru a încărca cerealele pe nave în timp record.

Exportul de cereale reprezentase o parte semnificativă a activităţii companiei Cargill încă din 1960, dar o mare parte din activităţile companiei privitoare la manevrarea cerealelor era concentrată pe capacităţi mari de depozitare, nu pe transferul rapid şi eficient al cerealelor către vasele transoceanice cu dimensiuni din ce în ce mai mari. Erwin Kelm, Preşedinte Cargill între anii 1960 - 1976, a analizat sistemul învechit al silozului Cargill şi nu a crezut că putea face faţă creşterii estimate a exportului de grâu, porumb şi boabe de soia din Statele Unite. El a făcut un calcul estimativ referitor la viitorul pieţei şi a început să investească în modernizarea terminalelor Cargill pentru cereale.

Houston a fost primul ales, deoarece era punctul terminus pentru toate liniile de cale ferată care veneau dinspre câmpiile din Vestul Mijlociu al Statelor Unite. Deşi barjele erau importante pentru aducerea cerealelor în terminalele de export din golf, Cargill avea nevoie de abilitatea de a manevra vagoane de cale ferată de capacitate mai mare, ca cele utilizate în urma investiţiei efectuate de Cargill în 1964 în vagoanele buncăr şi în 1967 în trenurile unitare. Terminalul din Houston s-a deschis cu o capacitate totală de 70.000 de busheli pe oră, volum ce a fost posibil prin intermediul a cinci picioare de ridicare şi al unor comenzi electronice moderne care nu fuseseră cunoscute pe vremea silozurilor anterioare.

În primii ani, activitatea silozului a fost lentă şi unele persoane se îngrijorau că investiţia Cargill în terminalele de export americane în timpul unei perioade economice scăzute fusese o decizie neinspirată. Apoi, în 1971, s-a produs o furtună perfectă, combinând un an slab pentru culturile Uniunii Sovietice cu cerinţele relaxate de transport ale guvernului SUA. Ca rezultat, Uniunea Sovietică a achiziţionat aproape 1,6 miliarde de busheli de cereale americane, din care Cargill a furnizat 28% din volumul total. Dintr-o dată, decizia de modernizare a devenit o acţiune strategică genială, iar silozul din Houston şi-a scos de două ori investiţia prin volumul de cereale transferat doar din aceste vânzări către Uniunea Sovietică.

Clifford Roberts, şeful diviziei Cargill pentru cereale, observa: „Una dintre principalele noastre probleme era să nu fim lăsaţi pe dinafară, trebuia să obţinem partea noastră. Nu voiam să stăm pe margine şi să-i lăsăm pe alţii să încheie tranzacţia. Acceptam chiar şi costul oferit, dacă era nevoie. Trebuia să ne aibă în vedere.”

În timp ce întregul sistem american de transport al cerealelor era suprasolicitat, Cargill riscase estimând că urma să se deschidă o mare piaţă de export care avea să justifice aceste tipuri de terminale. De fapt, piaţa nu era doar mare — era imensă. Fermierii americani şi consumatorii din Uniunea Sovietică au avut de câştigat atunci şi, mulţumită investiţiilor continue ale companiei Cargill în transportul cerealelor, lumea continuă chiar şi astăzi să primească cereale americane prin terminale de export masive.